Care sunt tratamentele pentru schizofrenie şi efectele secundare ale acestora?

Deşi sunt disponibile o serie de tratamente utile, medicaţia rămâne piatra de temelie a tratamentului pentru persoanele cu schizofrenie. Aceste medicamente sunt adesea cunoscute sub numele de antipsihotice, deoarece acestea ajută la reducerea intensităţii simptomelor psihotice. Mulţi profesionişti din domeniul sănătăţii prescriu unul dintre aceste medicamente, uneori în combinaţie cu unul sau mai multe medicamente psihiatrice, în scopul de a maximiza beneficiile pentru persoana cu schizofrenie.

Pentru tratarea simptomelor pozitive

Medicamente care sunt considerate a fi deosebit de eficiente în tratarea simptomelor pozitive ale schizofreniei includ olanzapina (Zyprexa), risperidona (Risperdal), quetiapina (Seroquel), ziprasidona (Geodon), aripiprazol (Abilify), paliperidona (Invega) şi asenapine (Saphis). Aceste medicamente reprezintă cel mai recent grup de medicamente antipsihotice, de asemenea numite, a doua generaţie de antipsihotice.

Sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a lucra rapid, comparativ cu multe alte medicamente psihiatrice. Ca grup de medicamente, reacţiile adverse care apar cel mai adesea includ somnolenţă, ameţeli şi creşterea apetitului. Creşterea în greutate, care pot fi asociată cu niveluri mai ridicate de zahăr din sânge, niveluri crescute de lipide din sânge şi, uneori, nivelurile crescute ale unui hormon numit prolactină, poate, de asemenea, să apară.

Medicamentele destinate menţinerii unei stări emoţionale stabile cum ar fi litiul (Lithobid), divalproex (Depakote), carbamazepina şi lamotrigina (Lamictal) pot fi utile în tratarea schimbărilor bruşte de dispoziţie care uneori apar la persoanele care au fost diagnosticate si cu tulburare de dispoziţie, pe lângă simptomele psihotice (de exemplu, tulburări schizoafective, depresie pe lângă schizofrenie). Efectul acestor medicamente poate întârzia în comparaţie cu medicamentele antipsihotice.

Pentru tratarea simptomelor negative

Medicamentele antidepresive reprezintă principalul tratament împotriva depresiei, care poate adesea însoţi schizofrenia. Exemple de antidepresive, care sunt frecvent prescrise pentru acest scop, includ serotoninergice (SSRI), medicamente care afectează nivelul de serotonină ca fluoxetina (Prozac), sertralina (Zoloft), paroxetina (Paxil), citalopram (Celexa) şi escitalopram (Lexapro); combinaţia serotoninergice / adrenergici (IRSN) cum ar fi venlafaxina (Effexor) şi duloxetina (Cymbalta), precum şi bupropiona (Wellbutrin), care este un antidepresiv dopaminergic (care influenţează nivelurile de dopamină).

În ciuda stigmatizării sale, terapia electroconvulsivă (ECT) poate fi un tratament viabil pentru persoanele bolnave de schizofrenie care nu au răspuns adecvat la anumite tratamente  medicamentoase şi intervenţii psihosociale.

Când tratează persoanele cu schizofrenie, medicii au mare grijă să echilibreze nevoia de a stabiliza gândurile şi comportamentul persoanei, minimizând în acelaşi timp riscurile folosirii acestor medicamentele.

Cum să trăieşti cu o boală mentală severă?

Ca şi în cazul altor boli cronice, există unele aspecte practice cu care îngrijitorii şi alţi membrii ai familiei vor trebui să se confrunte în cele din urmă. Acestea ar putea include:

La ce să ne aşteptăm după începerea tratamentului medicamentos?

Medicamentele pot ameliora în mod semnificativ simptomele şi pot ajuta o persoană să revină la un nivel funcţional; cu toate acestea, fiecare caz este unic, iar medicamente nu sunt perfecte. Probabil un lung şi frustrant proces de încercare-şi-eroare va lua loc înainte de o găsi o schemă de tratament care funcţionează cel mai bine pentru pacient.

Poate dura săptămâni sau chiar luni pentru ca un medicament antipsihotic să înceapă să aibă rezultate maxime, deci fii răbdător şi notează evenimentele în jurnalul tău. Este  mai puţin probabil ca medicamentele să facă schimbări uriaşe, vizibile asupra vieţii, în schimb ele ar trebui să facă lucrurile, în general, mai uşoare.

Odată ce aţi găsit un medicament care pare să funcţioneze, vocile / halucinaţiile se pot ameliora treptat şi apoi dispărea – sau nu. Uneori, aceste voci scad în intensitate până la un punct în care nu mai sunt dăunătoare sau debilitante şi mulţi oameni cu schizofrenie iau în acest punct decizia că este preferabil să trăiască cu aceste voci mai silenţioase în fundal, decât să treacă prin chinul de a lua mai multe medicamente şi de a suporta efectele secundare ale acestora.

Spitalizarea – când şi de ce este necesară?

Într-un moment sau altul, majoritatea persoanelor cu schizofrenie probabil vor trebui să fie internate pentru cel puţin o perioadă scurtă de timp.

Spitalizarea poate fi voluntară (solicitată de către pacient însuşi) sau involuntară, ceea ce înseamnă ca este la alegerea psihiatrului care o tratează, a personalului de la camera de urgenţă sau a unei săli de judecată.

La punctul de spitalizare, o persoană poate ajunge într-o condiţie destul de  proastă – senzaţie de rău, frică, scăpare de sub control şi abandon. Este de înţeles că, la momentul dat nu este o experienţă plăcută pentru oricine este implicat. Dar această situaţie nu trebuie să fie ceva care să provoace teamă, iar tratamentul trebuie continuat.

Cum poate o persoană care suferă de schizofrenie să ducă o viaţă “normală”?

Cu tratament, terapie de reabilitare şi mult sprijin social şi înţelegere, mulţi pacienţi care suferă de schizofrenie se pot recupera până la punctul în care simptomele lor sunt complet sau partial controlate. Mulţi sunt cei care trăiesc independent, au familii şi locuri de muncă, şi duc o viaţă fericită.

Cu toate acestea, deşi cercetarea a făcut pasi uriaşi atât în înţelegerea cât şi în tratarea acestei tulburări, există încă multe lucruri pe care nu le ştim despre boală. Încă nu se știe de ce starea unor pacienţi se deteriorează mai repede decât a altora, de ce unii nu răspund la medicamente, precum şi de ce unii se recuperează foarte bine pe când alţii se află în imposibilitatea de a o face.

Este important să conştientizam că deşi există o mulţime de lucruri pe care pacientul şi familia le poate face pentru a îmbunătăţii prognosticul, schizofrenia este o boală care ia, uneori, un curs neprevazut. Obstacole sunt de aşteptat, şi nu reprezintă semne de eşec din partea cuiva. Este important să-ţi stabileşti propriile aşteptări şi obiective (indiferent dacă sunteţi persoana care suferă de schizofrenie sau persoana care o îngrijeşte) la un nivel realizabil, şi să apreciezi realizările pentru ceea ce sunt, mai degrabă decât pentru ceea ce nu sunt.

Cum să micşorezi riscul de a dezvolta schizofrenie

Factori relaţionali şi ai mediului familiar

Planificarea prenatală pentru sănătatea mentală a copilului

Stresul şi sarcina – Un nivel scăzut de stres are ca rezultat o dezvoltare mai sănatoasă a creierului

Activităţi pe care să le realizezi în timpul sarcinii pentru a maximiza sănătatea mentală a copilului tău

Activităţi cu rol de maximizare a sănătăţii mentale în copilărie

Prevenirea schizofreniei

Cercetarea realizată în deceniul trecut indică faptul că schizofrenia este rezultatul unei predispoziţii genetice şi al unor factori ambientali de stres, manifestaţi în stadiul timpuriu de dezvoltare a unui copil (pe parcursul sarcinii şi în timpul naşterii şi/sau devreme în copilărie), ceea ce duce la modificări subtile în creier şi care au ca rezultat creşterea probabilităţii ca o persoană să dezvolte schizofrenia.

Factorii de mediu şi nivelul de stres întâmpinat mai târziu pe parcursul vieţii (în timpul copilăriei, adolescenţei şi maturităţii timpurii) pot să degradeze creierul deja vulnerabil şi să declanşeze boala sau pot să diminueze aparitia de defecte neurologice şi să micşoreze riscul de apariţie a schizofreniei. De altfel experţii susţin în momentul de faţă că schizofrenia (şi toate celelealte boli mentale) este cauzată de o combinatie de factori biologici, psihologici şi sociali şi că acest modul de a privi bolile mentale este numit modelul bio-psiho-social.

Oamenii de ştiinţă au concluzionat că moştenirea genetică nu este singurul determinant. În timp ce o persoană poate avea unele gene care sunt asociate cu un risc crescut de a dezvolta boli mentale-cercetările au ajuns la concluzia că aceste gene devin active doar dacă o persoană este expusă anumitor factori de mediu şi unui anumit nivel de stres şi astfel creşte riscul de a devolta sau de a se declanşa boala.

Dacă o persoană este genetic legată de un membru al familiei care are această boală, atunci riscul este mai mare. Dacă, de exemplu, o persoană are o mătuşă sau un unchi care suferă de schizofrenie, atunci acea persoană prezintă un risc (în medie) estimat la aproximativ 3 procente (în concluzie există o probabilitate de 97% ca acea persoană să nu dezvolte schizofrenia).

Chiar şi în situaţia în care un părinte suferă de schizofrenie riscul copilului de a dezvolta schizofrenie este de 13 procente, ceea ce înseamnă că există o probabilitate de 87% ca persoana să nu ajungă să sufere de boală. Dacă într-o familie mai mult de o persoană a suferit de această boala atunci riscul creşte.

Modalităţi de prevenire a schizofreniei:

Tratamentele psihosociale

Grija de care are nevoie un bolnav de schizofrenie este în mod normal planificată la una sau mai multe întâlniri facute în acest scop. Aceste întâlniri sunt folositoare pentru a stabili un context al bolii, pentru a evalua circumstanţele personale şi pentru a formula un plan detaliat de satisfacere a nevoilor psihologice, medicale şi sociale.

Totodată, prin aceste întâlniri se asigură că bolnavul de schizofrenie primeşte medicamente antipsihotice şi este verificat regulat de un membru al echipei de doctori. Planul de îngrijire presupune un număr de măsuri psihologice, printre care educaţia pacientului şi a familiei, terapia în familie, terapia cognitivă-comportamentală, controlul bolii, ajutorul de grup şi aptitudini sociale şi vocaţionale.

Deşi rar utilizate, aceste măsuri psihosociale pot contribui alături de medicamentele antipsihotice în reducerea simptomelor, prevenirea revenirii bolii şi prevenirea re-spitalizării şi totodată ajută la dobândirea controlului asupra bolii şi implicit asupra vieţii.

Terapia cognitiv-comportamentală

Dezvoltată de Aaron Beck în anii 60, terapia cognitiv-comportamentală este un tratament tot mai des întâlnit pentru multe disfuncţii psihiatrice. Deşi este în general considerată nepotrivită pentru un episod iniţial de psihoză sau în timpul unei reveniri psihotice acute, metoda a fost demonstrată ca având beneficii pe termen lung asupra simptomelor negative şi pozitive. De asemenea, metoda reduce probabilitatea re-spitalizării.

Terapia cognitiv-comportamentală poate ajuta la combaterea depresiei şi îmbunătăţirea aptitudinilor funcţionale şi sociale. Metoda poate fi pusă în aplicare în modul unu-la-unu, dar poate de asemenea să fie aplicată şi în grupurile mai mici.

Bolnavul de schizofrenie şi terapeutul specialist (care poate fi un psiholog, un consilier, un doctor sau o asistentă) dezvoltă o înţelegere comună a problemelor bolnavului de schizofrenie şi încearcă să înţeleagă la acelaşi nivel gândurile, sentimentele şi comportamentul.Aceasta conduce la atingerea unor scopuri condiţionate de timp şi la identificarea unor strategii comportamentale ce ajută îndeplinirea scopurilor.

Programele comportamentale includ monitorizarea propriei stări, stabilirea unui orar al activităţilor, sarcini evaluate şi exersarea ajutorării. În unele cazuri, se poate pune accent pe îmbunătăţirea stării, pe aprecierea de sine şi pe prevenirea revenirii bolii.

Controlul stresului şi anxietăţii

Stresul şi anxietatea te pot face mai vulnerabil la o revenire a bolii. Reamintim că stresul rezultă din evenimente traumatizante cum ar fi pierderea unei persoane iubite, trecerea printr-un divorţ, pierderea serviciului sau îmbolnăvirea. Stresul mai poate rezulta din mici aspecte ale vieţii cum ar fi termenele limită, frustrări şi conflicte. Efectul cumulat a astfel de evenimente poate fi mult mai mare decât un singur eveniment traumatizant.

Nivelul de stres pe care o persoană poate să-l suporte este strâns legat de stilul de gândire şi adaptare şi totodată este în directă relaţie cu aptitudinile sociale. Persoanele cu stilul de adaptare şi gândire pozitiv şi cu aptitudini sociale dezvoltate sunt capabili să-şi dimineaze stresul generat de o situaţie. De exemplu, făcând ceva să rezolvi o situaţie, plasarea unor situaţii în contextul potrivit sau pur şi simplu vorbind despre ele sau “împărtăşirea durerii”.

Medicamente antipsihotice

Deşi nu există niciun medicament miracol pentru schizofrenie, boala poate fi tratată. Trei din patru bolnavi pot să îşi revină complet sau să-şi îmbunătăţească starea. Medicamentele antipsihotice sunt baza tratamentului.

Tratamentele psihotice ce implică medicamente şi educaţie familială, grupuri de într-ajutorare, control al propriei boli, exersarea aptitudinilor sociale şi vocaţionale şi terapia cognitiv-comportamentală pot juca un rol important în reducerea simptomelor, prevenind revenirea bolii şi re-spitalizarea. Totodată tratamentele ajută la redobândirea controlului asupra bolii şi în final redobândirea vieţii.

Cum funcţionează medicamentele antipsihotice?

Conform ipotezei dopaminei, simptomele pozitive ale schizofreniei rezultă dintr-un nivel crescut al mesagerului chimic – dopamina într-o parte a creierului numită tractul mezolimbic. Medicamentele antipsihotice sunt eficiente în tratamentul simptomelor pozitive în principal deoarece ele blochează efectele dopaminei în tractul mezolimbic.

Cât de eficiente sunt medicamentele antipsihotice?

Medicamentele antipsihotice sunt eficiente în controlarea simptomelor pozitive în aproximativ 70-80% din cei ce sferă de schizofrenie, deşi deseori au nevoie de câteva zile până când efectele medicamentelor sunt vizibile. Abia după acest timp, cel ce suferă de schizofrenie poate simţi efectul unui sedativ ca lorazepam în cazul în care este stresat sau agitat.

În unele cazuri, mai multe tipuri de medicamente ar trebui testate înainte de a afla care este cel mai bun şi acest proces de testare implică o perioadă de încercare, de “teroare”. Din păcate, medicamentele antipsihotice au puţine efecte asupra simptomenlor cognitive sau negative a schizofreniei.

Sunt medicamentele antipsihotice necesare?

Deşi sunt non-farmaceutice, tratamentele psihosociale au un rol important în controlul schizofreniei, iar medicamentele antipsihotice sunt întotdeauna necesare. Mai  mult, cercetările ştiinţifice au demonstrat că tratamentul antipsihotic pe termen lung reduce rata de revenire a bolii şi rata de re-spitalizare într-un număr mare de cazuri de schizofrenie.

Efecte secundare ale medicamentelor antipsihotice

Antipsihoticele sunt eficiente în tratamentul simptomelor pozitive cum ar fi halucinaţiile şi delirul deoarece medicamentele blochează efectele dopaminei în tractul mezolimbic. Din păcate, antipsihoticele pot bloca efectele dopaminei şi în alte părţi ale creierului, şi acest fapt poate conduce la un număr mare de efecte secundare.

Diagnosticarea schizofreniei

Majoritatea bolilor sunt caracterizate de cauza lor (“etiologie”) sau de “stricăciunile” produse corpului (“patologie”) şi din acest motiv sunt relativ uşor de recunoscut şi definit. De exemplu, malaria este cauzată de paraziţi protozori, genul Plasmodium, iar infarctul cerebral (”atac cerebral”) rezultă din obturarea unei artere la nivelul creierului.

Din păcate, schizofrenia nu poate fi definită încă prin etiologia sau patologia sa, şi deci trebuie definită prin manifestările sale clinice sau simptome. Ca rezultat, un psihiatru trebuie să-şi bazeze diagnosticarea schizofreniei doar pe seama simptomelor manifestate de pacientul său, fără ajutorul testelor de sânge (ca în cazul malariei) sau a scanării cerebrale (ca în cazul atacului de cord).

Primele semne

Primele simptome de schizofrenie pot apărea la orice vârstă, dar de cele mai multe ori apar în adolescență târzie sau maturitatea timpurie. Aceste simptome sunt adesea precedate de o fază introductivă, subtilă, care poate dura de la zile până la luni şi constă în anormalităţi specifice şi subtile în gândire, simţire şi mod de comportare.

Cum se pune un diagnostic de schizofrenie?

Dacă o persoană este suspectată că ar suferi de malarie, o mostră de sânge ar putea fi luată şi examinată la microscop în căutarea de paraziți care provoacă boala. Similar, dacă o persoană este suspectată că are un ritm cardiac anormal, o electrocardiogramă se poate realiza pentru a identifica ritmul anormal.

Pe cealaltă parte, dacă o persoană este suspectată de schizofrenie, nu există niciun test fizic sau de laborator care poate confirma diagnosticul. În schimb, psihiatrul trebuie să-şi bazeze diagnosticul pe simptomele acelei persoane, care trebuie să îndeplinească anumite crieterii listate în manualele de diagnostic cum ar fi Clasificarea Internaţională a Bolilor şi Manualul de Statistică şi Diagnostic a Tulburărilor Mentale.

Aceste criterii sunt validate prin cercetare ştiinţifică, consens şi cooperare :

Etapele diagnositicării

Psihiatrul începe prin începe excluderea altor boli mentale şi medicale care se pot manifesta asemenea schizofreniei, în primul rând prin obţinerea unei imagini clare şi detaliate despre simptomele şi istoria personală a persoanei, de obicei într-o perioadă extinsă de timp.

În acest timp, individului i se poate realiza o examinare fizică completă, obţinerea de mostre de sânge şi urină şi programarea pentru tomografie sau un RMN. În unele cazuri, individul poate stabili ca un al doilea psihiatru sau alt specialist (cum ar fi un neurolog sau un endocrinolog) să-i ofere o a două opinie.  Doar după ce psihiatrul a exclus în mod sigur alte boli, diagnosticul poate fi pus.

Din moment ce schizofrenia este diagnosticată prin simptomele sale pozitive, cognitive şi negative, aceasta nu poate fi diagnosticată în faza introductivă atunci când simptomele lipsesc sau sunt evidenţiate foarte puţin. Acest lucru, totuşi, nu înseamnă că individul nu poate fi suspectat de a avea această boală şi că tratamentul nu poate fi luat în considerare.

pagina anterioara